Mănăstirea Sighişoara are două hramuri:

Hramul bisericii: Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir – 26 octombrie;

Hramul paraclisului: Izvorul Tămăduirii – Vineri în prima săptămână după Sfintele Paşti (Săptămâna Luminată).

Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir – 26 octombrie

Astăzi, Ortodoxia răsăriteană îl cinsteşte pe Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir. Înzestrat cu darul săvârşirii minunilor, este foarte popular în rândul credincioşilor. Este Sfânt militar şi protector al armatelor, ca şi Sfântul Mare Mucenic Gheorghe. Moaştele sale se află la Tesalonic, oraş al cărui ocrotitor este. Sărbătoarea Sfântului Dimitrie marchează sfârşitul verii pastorale, fiind numită în popor Sâmedru sau Sânmedru şi Ziua Soroacelor.

Sfântul Mare Mucenic Dimitrie se bucură de o evlavie specială în rândul credincioşilor, sărbătoarea sa fiind una dintre cele mai mari sărbători din spaţiul Răsăritului creştin. Numele de Dumitru este purtat, în diferite forme, de către mulţi bărbaţi. Sunt şi femei care poartă nume derivate din numele Sfântului: Demetra, Dumitra sau Dumitrica. Deşi cultul său a cunoscut o dezvoltare impresionantă, datele privind viaţa Sfântului Dimitrie sunt foarte puţine.

O viaţă legendară

Ce se ştie cu siguranţă este că Sfântul Mare Mucenic Dimitrie a suferit martiriul în jurul anului 300, în timpul împăratului Diocleţian (284-305). O tradiţie târzie afirmă că era un bărbat renumit prin cultura si viaţa lui demnă. Împăratul Maximian, asociatul la domnie al lui Diocleţian cu titlul de cezar, l-a numit proconsul în Grecia, dar, aflând că este creştin, l-a supus unor chinuri îngrozitoare. Nereuşind să-l abată de la credinţa sa, l-a străpuns el însuşi cu lancea. Pe măsură ce cultul său s-a dezvoltat tot mai mult, mai ales datorită darului facerii de minuni a moaştelor sale, biografia sa a fost îmbogăţită cu noi amănunte. Astfel, se spune că s-a născut într-o familie nobilă de macedonieni din Tesalonic, fiind botezat creştin de către părinţii săi. Datorită calităţilor sale, a fost numit guvernator al Tesalonicului, urmând tatălui său. Mărturisindu-şi făţiş credinţa, a fost întemniţat din porunca împăratului, în speranţa că se va lepăda de Hristos.

Făcător de minuni încă din timpul vieţii

Deşi se afla în închisoare, Dimitrie a continuat să mărturisească pe Hristos şi să condamne închinarea la idoli, încât mulţi se adunau să îl asculte. Pentru a-i pedepsi pe creştini, care erau din ce în ce mai numeroşi, împăratul a organizat mai multe lupte între gladiatori bine pregătiţi şi creştini. Nefiind antrenaţi, aceştia erau victime sigure. Un tânăr creştin,  pe nume Nestor, scandalizat de crimele gladiatorului Lie, favoritul împăratului, a cerut lui Dimitrie să se roage şi să-l binecuvinteze, pentru a-l birui pe Lie. Făcându-i semnul crucii pe frunte, Dimitrie i-a spus lui Nestor: „Du-te, pe Lie îl vei birui şi pe Hristos Îl vei mărturisi“. Acest lucru s-a şi întâmplat, căci Nestor, făcându-şi cruce şi spunând: „Dumnezeul lui Dimitrie, ajută-mi!“, a reuşit să-l înfrângă şi să-l străpungă cu lancea pe Lie. Înfuriat de moartea favoritului său, împăratul a poruncit să i se taie capul lui Nestor, iar Dimitrie să fie străpuns cu suliţele. Tradiţia mai spune că, în locul sângelui, din trupul lui Dimitrie a început să izvorască mir frumos mirositor si tămăduitor de boli.

Diacon al episcopului Irineu

Conform cercetătorilor, Sfântul Dimitrie a fost diaconul episcopului Irineu de Sirmium, martirizat la 6 aprilie 304, din ordinul guvernatorului Probus al Iliricului. După uciderea lui Dimitrie, petrecută la 9 aprilie 304, slujitorul său, Lup, a reuşit să ia orarul (veşmânt purtat de diaconi) şi inelul său, muiate în sângele mucenicului, vindecând cu ele mai multe persoane. Din acest motiv, împăratul Maximian a poruncit să i se taie capul (Sf. Mc. Lup este pomenit la 23 august). Cultul Sfântului Dimitrie a ajuns la o răspândire extraordinară, mai ales dupa Edictul de la Milan – 313, prin care împăratul Constantin a acordat libertate religioasă creştinismului. Mulţi dintre cei care îl cunoscuseră personal erau încă în viaţă, având astfel posibilitatea de a-şi exprima veneraţia şi recunoştinţa lor. Se pare că Dimitrie a fost înmormântat iniţial la Sirmium, arătându-se făcător de minuni. În urma vindecării sale minunate, guvernatorul Iliricului, Leontie, a mutat moaştele sale la Tesalonic, construind o frumoasă biserică în cinstea lui. Ziua mutării moaştelor, 26 octombrie 413, a devenit ziua de prăznuire a Sfântului. Nu este exclus ca Dimitrie să fi fost membrul unei familii de vază din provincia romană Iliricum sau din Grecia. Întors la Sirmium, Leontie a zidit şi aici o biserică. În semn de recunoştinţă, oraşul a luat numele Sfântului, astfel încât astăzi se numeşte Sremska Mitroviţa (Serbia).

Sfântul Dimitrie sau Emeterie?

Într-un studiu publicat în 2000 în „Harvard Theological Research“, David Woods lansează o nouă ipoteză cu privire la cultul extraordinar de care se bucură Sfântul Dimitrie. El susţine că acest cult s-a dezvoltat datorită mutării unor relicve atribuite mucenicilor militari Emeterius si Chelidonius, din Calagurris – Spania, la Tesalonic. Relicvele, un orar şi un inel de aur (iar mai târziu, probabil şi moaştele), au fost mutate în anul 379, o dată cu venirea generalului Teodosie (viitorul împărat). Ele au fost aşezate în biserica din Tesalonic, devenit cartier general al curţii lui Teodosie. Dupa plecarea lui la Constantinopol, relicvele au căzut încet-încet în uitare, până când guvernatorul Leontie s-a vindecat aici în mod minunat, în anul 413. Drept mulţumire, a curăţat locul şi a restaurat biserica. În timpul construcţiilor, a descoperit o inscripţie veche, destul de prost conservată. Încercând să afle numele mucenicului ce l-a vindecat, a interpretat greşit literele, citind Demeterius în loc de Emeterius (şi Chelidonius). Dacă această ipoteză se verifică, se poate explica astfel de ce Sfântul Dimitrie apare reprezentat în iconografie ca militar.

Racla cu Moaştele Sfântului Dimitrie – Tesalonic

Cea mai mare biserică a Greciei

În Tesalonic, al doilea oraş ca mărime al Greciei, se află cea mai mare şi cea mai frumoasă biserică din Grecia. Este biserica închinată protectorului oraşului, Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir. Ea are cinci nave, cu un pridvor la intrare şi o galerie transversală. Sub altar şi galeria transversală a fost descoperită cripta Sfântului Dimitrie. Paraclisul Sfântului Eftimie este ataşat colţului sud-estic al bisericii. Deşi puţine fragmente din sculptura şi pictura originală au supravieţuit timpului, ele sunt reprezentative pentru a ilustra istoria acestei biserici. Prima biserică a fost construită pe la jumătatea secolului al IV-lea, pe ruinele unei băi romane. În secolul al V-lea, guvernatorul Leontie a construit pe acelaşi loc o biserică mai mare, cu trei nave, care a fost însă incendiată între anii 626-634. La puţin timp, a fost ridicată biserica actuală, cu cinci nave. Transformată în 1493 în moschee, a fost redată cultului creştin în 1912. După distrugerile devastatoare provocate de incendiul din 1917, a fost restaurată, în stilul catedralelor ortodoxe de la Ravenna, fiind resfinţită în 1949. În timpul restaurărilor, a fost descoperită cripta Sfântului Dimitrie, ruinele băii romane iniţiale, precum şi urmele unui drum roman pavat. În criptă se poate ajunge coborând treptele din piatră din spatele Altarului, pe stânga.

Sânmedru, Ziua Soroacelor

Ziua sărbătorii creştine a Sfântului Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, este numită popular „Sânmedru“. Împreună cu Sângiorzul (Sf. Gheorghe), Sânmedru împarte anul pastoral în două anotimpuri egale: vara, de la 23 aprilie până la 26 octombrie, având ca mijloc al anotimpului data de 20 iulie (Sântilie); iarna, între 26 octombrie si 23 aprilie, cu mijloc la 16 ianuarie (Sânpetru de iarnă). În ajunul sărbătorii Sfântului Dimitrie, oamenii aprind focuri în curţi. Peste acestea obişnuiesc să sară copiii, pentru a fi sănătoşi, sau tinerii, pentru a se căsători. Cărbunii rămaşi sunt sfărâmaţi şi presăraţi prin grădini şi livezi, pentru ca anul ce va veni să fie îmbelşugat. Se crede că dacă este belşug de gutui şi nuci, iarna va fi grea. În această zi se fac pomeni pentru morţi, femeile împărţind copiilor nuci, mere, struguri şi prune uscate. Ziua propriu-zisă a Sfântului Dimitrie este considerată un adevărat indicator meteorologic. Dacă este frig, iarna va fi bună. Dacă este nor, vânt şi ploaie, va fi zăpadă multă, ger şi o iarnă lungă. Dacă este lună plină, iarna va fi ploioasă, iar dacă este lună nouă, va fi scurtă şi uşoară. Oamenii ţin sărbătoarea Sfântului Dimitrie pentru a fi feriţi de boli, iar animalele, de lupi. Ziua de Sânmedru se mai numeşte şi Ziua Soroacelor, pentru că în această zi se rezolvau şi se lichidau toate socotelile, chiriile, împrumuturile, slujbele sezoniere şi alte înţelegeri încheiate cu şase luni în urmă, la Sângiorz (23 aprilie) şi se încheiau noi învoieli.

de Daniela LIVADARU
Sursa: Ziarul Lumina

Izvorul Tămăduirii

Izvorul Tămăduirii este o sărbătoare închinată Maicii Domnului. În Sinaxarul zilei ni se spune: Vineri în Săptămâna Luminată, se prăznuieşte sfinţirea Bisericii Preasfintei stăpânei noastre şi Maicii lui Dumnezeu, a Izvorului celui de Viaţă purtător. Se mai face pomenirea minunilor celor mai presus de fire care s-au săvârşit de către Maica lui Dumnezeu în acest sfânt lăcaş.

Sărbătoarea datează din secolul al V-lea, amintind de o minune petrecută în apropierea Constantinopolului. Maica Domnului i-a descoperit împăratului Leon cel Mare (457-474), un izvor cu apă vindecătoare. Astfel, pe când încă nu era în demnitatea împărătească, plimbându-se printr-o pădure din apropierea Constantinopolului, a dat peste un orb rătăcit şi l-a luat de mână ca să-l călăuzească. Orbul fiind cuprins de sete, l-a rugat pe Leon să-i dea apă. Negăsind nicăieri apă, Maica Domnului i-a descoperit împăratului Leon un izvor şi l-a îndemnat să spele ochii bătrânului cu apă, care s-a vindecat de boala sa. Ajungând împărat, Leon a zidit lângă acel izvor o biserică. De-a lungul timpului în acea biserică au avut loc numeroase minuni. În această zi, în toate bisericile şi mănăstirile, după Sfânta Liturghie, se săvârşeşte slujba de sfinţire a apei – Agheasma Mică.

Locul unde s-a descoperit Izvorul Tămăduirii

În Constantinopol, Istanbulul de astăzi, dincolo de zidurile vechii cetăţi a Sfântului Constantin, în apropierea Porţii Silivri, se ascunde cu smerenie sub pământ, în tainiţa unui paraclis din veacul al cincilea, o apă binecuvântată de Maica Domnului care a dat Ortodoxiei una dintre cele mai strălucitoare şi mai iubite sărbători: Izvorul Tămăduirii.

Înfăptuirea binelui naşte recunoştinţă, iar recunoştinţa îmbracă, în căutarea ei firească de a se exprima nu doar în planul sufletesc, ci şi în cel material, felurite forme. Recunoştinţa împăratului Leon cel Mare (457-474) faţă de minunea pe care Maica Domnului a făcut-o în viaţa lui a îmbrăcat forma unei frumoase biserici care avea să ocrotească peste veacuri Izvorul Tămăduirii. Tradiţia Bisericii ne spune că, înainte de a ajunge împărat al Bizanţului, pe când era încă soldat, Leon obişnuia să se plimbe în pădurile din afara zidurilor Constantinopolului. Într-o zi a întâlnit în pădurea de dincolo de poarta Silivri un orb rătăcit. Făcându-i-se milă de el, Leon a hotărât să-l ia de mână şi să-l călăuzească spre cetate. La un moment dat, orbului i se făcuse foarte sete şi l-a rugat pe viitorul împărat să-i dea puţină apă. Atunci Leon a intrat în desişul din apropierea locului în care s-au oprit în speranţa că va găsi apă, dar fiind greu de pătruns printre arbuştii foarte deşi, s-a întors întristat. Atunci a auzit un glas dulce care i-a zis: „Nu e nevoie să te osteneşti, Leone, căci apa este aproape. Pătrunde mai adânc în pădurea aceasta şi, luând cu mâinile apă tulbure, potoleşte setea orbului şi apoi unge cu ea ochii lui întunecaţi; şi vei cunoaşte de îndată cine sunt eu, care sălăşluiesc aici de multă vreme“. Leon a făcut aşa cum îi spusese glasul şi îndată orbul a început să vadă.

Adânc pătruns în suflet de cele întâmplate, el a hotărât să ridice aici o biserică în amintirea minunii făcute de Maica Domnului, lucru pe care l-a şi înfăptuit după ce a ajuns împărat. Peste câţiva ani, împăratul Justinian (527-565) s-a vindecat de o boală grea după ce a băut apă din izvor, motiv pentru care a reconstruit biserica, făcând-o şi mai mare. Din păcate, biserica avea să fie distrusă de turci în 1453, anul căderii Constantinopolului.

De-a lungul timpului, şi-au primit vindecare de la acest izvor numeroşi creştini, amintiţi în Sinaxar: împăratul Leon Înţeleptul şi soţia sa, Teofana, Patriarhul Ştefan, fratele împăratului, Patriarhul Ioan al Ierusalimului, împăratul Roman Lecapenul şi mulţi alţii. Datorită acestor vindecări miraculoase, în acest loc s-a născut sărbătoarea Izvorului Tămăduirii, care s-a răspândit în scurt timp în toată lumea ortodoxă.

Astăzi, deşi aflat în inima islamului, izvorul este adăpostit între zidurile înalte ale unui ansamblu monahal, îngrijit de Patriarhia Ecumenică. Mănăstirea poartă pe chipu-i alb urmele suferinţei lăsate de pustiirea otomană. Curtea aşezământului este pavată cu dale mari de marmură, pietre funerare de pe mormintele grecilor din oraş, profanate şi distruse de turcii otomani. Toate se aştern ca un covor de jertfă sub picioarele ostenite ale pelerinilor către intrarea în paraclisul subteran ce tăinuieşte izvorul vindecător. Cu fiecare pas pe treptele abrupte şi măcinate de timp ce duc spre izvor, pelerinul coboară în istoria veacului al cincilea, când împăratul Leon cel Mare a construit paraclisul.

Izvorul este împrejmuit de un edificiu realizat în marmură albă, străjuit de o icoană în care este reprezentată Maica Domnului cu Pruncul în braţe, înconjurată de îngeri, stând deasupra unei fântâni. De asemenea, sunt reprezentaţi împăratul cu garda sa şi patriarhul însoţit de alţi episcopi, soldatul Leon şi orbul în fundal, iar la baza fântânii, un paralitic ce îşi primeşte vindecarea.

În bazinet înoată câţiva peşti aurii despre care se spune că sunt acolo de sute ani, fiind întotdeauna aceiaşi la număr şi de aceeaşi mărime. Nimeni nu ştie să explice cum rezistă în aceste condiţii sau cu ce se hrănesc. O veche legendă spune că, la 1453, în momentul cuceririi Constantinopolului de către turci, un călugăr prăjea câţiva peşti în tigaie în apropierea izvorului. Când un alt părinte a venit să-l anunţe de căderea oraşului sub stăpânire otomană, călugărul a răspuns că va crede acest fapt doar dacă peştii revin la viaţă, moment în care peştii au sărit din tigaie în izvor şi au început să înoate. După această legendă şi-a luat numele şi cartierul Balikli, în care se află astăzi Mănăstirea „Izvorul Tămăduirii“, „balikli“ însemnând în limba turcă „locul unde înoată peştii“.

Tot în paraclisul subteran se află minunata icoană a praznicului Izvorul Tămăduirii, a cărei vechime atinge perioada de aur a Bizanţului şi despre care se spune că „se curăţă singură“. Orice intervenţie asupra ei în vederea restaurării este „respinsă“ de icoană. În ciuda umezelii din biserică şi a vechimii ei, şi-a păstrat nealterate calităţile, iar analizele făcute asupra ei au dovedit calităţi de refacere inexplicabile ştiinţific.

Ansamblul monahal mai cuprinde o biserică impunătoare construită în secolul al XIX-lea şi cimitirul în care sunt înmormântaţi peste 20 dintre patriarhii ortodocşi ai Constantinopolului, între ei aflându-se şi patriarhii ecumenici care au susţinut demersul Bisericii Ortodoxe Române pentru obţinerea autocefaliei în anul 1885 şi pentru ridicarea la rangul de Patriarhie în anul 1925.

de Diac. Gheorghe Cristian Popa

Sursa: “Ziarul Lumina”, ediţia din 25 aprilie 2014